Biserica Nou-Apostolica
Biserica Nou-Apostolica
a aparut - in versiunea ei germana - in urma desprinderii unei ramuri din asa-numita Miscare Catolico-Apostolica. Miscarea a luat fiinta in jurul anului 1832 in Scotia si Anglia. Miscarea a fost promovata de cercurile Trezirii care isi facusera o preocupare din a vesti iminenta intoarcerii lui Isus Cristos. Edward Irving, pastor al Comunitatii scotiene din Londra, a fost parintele insufletitor al acestei miscari, o miscare ce astepta o noua "pogorâre a Spiritului Sfânt", care sa preceada cea de-a doua venire a lui Isus Cristos.
Pentru ca, dupa parerea unora, atât de mult imploratele daruri ale Spiritului Sfânt (vindecari miraculoase, vorbitul in limbi etc) incepusera sa se manifeste, Edward Irving a intrevazut in aceasta o confirmare a asteptarii sale. Acum avea motivatia pentru a sustine ideea "sfârsitului bisericii". Din acest moment s-a considerat necesara afirmarea darurilor Spiritului Sfânt si de asemenea reînnoirea misiunii de apostolat in forma ei evocata de Noul Testament. S-a procedat astfel la alegerea a 12 apostoli care sa preia conducerea noii biserici. Cum totusi asteptata reîntoarcere a lui Isus continua sa nu se produca, iar apostolii mureau unul dupa altul, s-a facut simtita nevoia unei noi modificari, care a condus la unele tensiuni. De aceea, in anul 1860, doi partizani ai ramurii germane a bisericii (Geyer si Schwartz), au explicat ca numarul celor 12 apostoli ar trebui reînnoit, apelându-se la alegeri.
Din cauza faptului ca actiunea lor le-a atras excluderea din Miscarea Catolico-Apostolica, cei doi au pus bazele unei noi miscari care in anul 1907 a primit numele de Comunitatea Nou-Apostolica, iar mai târziu aceasta a devenit Biserica Nou-Apostolica. De indata numarul apostolilor a crescut de la cifra initiala de 12, la cifra corespunzatoare tuturor parohiilor care s-au format. "Comunitatea Nou-Apostolica" este responsabila de promovarea acestui concept care a asigurat desfasurarea in continuare a activitatii ei. Conceptul definea pretinsa "slujba de apostol principal sau apostol patriarh".
Primul "apostol principal/patriarh" a fost Krebs, iar dupa acesta a urmat, incepand din 1905, Niehaus. Din 1930 functia de apostol principal/patriarh a fost preluata de J.G.Bischoff. Incepând din 1960, W.Schmidt a devenit "apostolul principal" al Bisericii Nou-Apostolice. Conform publicatiei "Biserica Nou-Apostolica" editata de Biserica Apostolica Internationala cu sediul in Zürich (Elvetia), actualul "apostol suprem" este Richard Fehr. Punctul central al doctrinei nou-apostolice este invatatura referitoare la slujba de apostol. Pentru comunitatea crestinilor evanghelici (baptisti, evanghelici, pentecostali, etc) este clar ca apostolatul s-a incheiat cu moartea celor alesi de insusi Isus Cristos pentru aceasta slujba. Slujba de apostol implica conditia de a fi fost martor ocular la (adica, sa fi vazut cu proprii ochi) viata, moartea si invierea lui Isus Cristos (Faptele Apostolilor 1, 21-22).
Apostolia nu mai poate fi reînodata de nici o succesiune omeneasca. Obiectiile de natura biblica care se aduc la aceasta pretentie de reînodare a firului apostoliei, nu impiedica insa Biserica Nou-Apostolica sa transmita slujba de apostol in general si indeosebi slujba de apostol principal cu imputerniciri ecleziastice nelimitate. Hotarârile si actiunile "apostolului principal/patriarh" sunt revelatoare cu privire la suprematia ecleziastica care i se acorda. In persoana "apostolului principal" se afirma ca se afla chiar prezenta pamânteasca a lui Isus Cristos, iar manifestarea legitima a lui Cristos nu se poate lasa obstructionata de simple obiectii biblice. "Apostolii in viata reprezinta poarta catre Dumnezeu prin care omul trebuie sa intre". "Isus de atunci nu ne mai poate ajuta; sangele lui s-a scurs pe pamântul de la Golgota si nu ne mai poate folosi". "O alta impacare cu Dumnezeu nu mai este posibila decat prin har si prin Apostolat".
Ca o continuare a teoriei introduse de ea in crestinism, Biserica Nou-Apostolica a creat si un nou sacrament. Pe langa, botez si Cina Domnului, a luat nastere sacramentul ungerii, considerat "cel mai important sacrament". Intr-adevar, Noul Testament evoca ungerea cu Spiritul Sfânt, dar niciodata Isus Cristos nu a stabilit aceasta ca fiind un ritual exterior care trebuie implinit in vederea mântuirii. Acest sacrament practicat in Biserica Nou-Apostolica, demonstreaza ca noii apostoli se erijeaza in mediatori si se auto-imputernicesc cu administrarea acestui nou sacrament al ungerii. Prin punerea mâinilor noilor apostoli asupra credinciosului, acesta primeste ungerea cu Spiritul Sfânt si obtine apartenenta la cei 144.000 din cartea Apocalipsei, membrii ai adevaratei Biserici Crestine.
De asemenea, ungerea poate fi transmisa chiar si acelora care au murit. In astfel de cazuri, cei vii devin loctiitorii celor morti. De vreme ce pentru credinciosii evanghelici nu exista inlocuitor, loctiitor pentru omul care trebuie singur sa-si exercite credinta, din punctul de vedere al Noului Testament este pur si simplu inimaginabila efectuare de ritualuri in favoarea celor morti. De asemenea, folosirea versetului 29 din capitolul 15 din 1 Corinteni este neîntemeiata deoarece acesta nu trateaza problema in cauza. Orice ar insemna, acest verset nu poate sa submineze doctrina de baza a Noului Testament si sa contrazica restul Bibliei, iar acest cult al mortilor este cel ce atrage un numar de convertiti Bisericii Nou-Apostolice. In rândul adeptilor ei, Biserica Nou-Apostolica se bucura de un prestigiu ridicat, prestigiu ce se sprijina pe autoritatea infailibila a apostolului-patriarh.
Va puteti abona la acest site prin RSS feed sau prin email.
Cati abonati citesc acest website: