Despre Stigmate
In timpul rugaciunii, inaintea mea s-au ivit doua lumini aparte intr-una l-am recunoscut pe Creator, in cealalta m-am vazut pe mine. (Francisc vorbind despre rugaciunea sa)
El [nevoitorul Serghie] se gandea ca este asemenea unei lumanari si, cu cat se gandea mai mult la aceasta, cu atat simtea mai mult o slabire, o prefacere a luminii duhovnicesti a adevarului in sinea sa. (L.N. Tolstoi, "Parintele Serghie")
Cei cu autentic curatiti se vad pe sine nevrednici de Dumnezeu. (Sf. Isaac Sirul)
Cercetand datele biografice ale lui Francisc din Assisi, un lucru vrednic de atentie legat de mistica acestui ascet romano-catolic este manifestarea stigmatelor pe trupul sau. Romano-catolicii vad aceasta manifestare aparte ca fiind pecetea Duhului Sfant. In cazul lui Francisc, aceste stigmate au luat pe trupul sau forma semnelor suferintelor lui Hristos.
Stigmatele lui Francisc nu reprezinta un fenomen rar printre nevoitorii din lumea romano-catolica. In general, stigmatele par sa fie o trasatura a misticii romano-catolice, atat inainte de Francisc, cat si dupa el. De pilda, Peter Damian vorbeste despre un calugar care avea pe trupul sau o imagine a Sfintei Cruci. Cezar din Geisterbach povesteste despre un novice pe a carui frunte se putea vedea urma unui cruci. De asemenea, exista multe informatii care arata ca dupa moartea lui Francisc au aparut mai mult stigmate care au fost cercetate de mai multi cercetatori, in special in vremurile noastre. Potrivit spuselor lui V. Guerier, aceste fenomene arunca ele insele o lumina asupra originii lor. Multe au facut obiectul unei cercetari atente, fiind descrise in amanunt, asa cum este cazul Veronicai Giuliani (1660-1727) care s-a aflat sub ingrijirea unui doctor; al Luisei Lato (1850-1883) descris de dr. Varleman, si al Madelainei N. (1910) descris de Janat.
In cazul lui Francisc din Assisi, trebuie aratat ca Biserica romano-catolica a aratat o mare cinstire fata de stigmatele lui. Fenomenul a fost primit ca o mare minune. La doi ani de la moartea sa, Papa l-a sanctificat pe Francisc. Principalul motiv al beatificarii au fost stigmatele miraculoase de pe trupul lui, care au fost acceptate ca dovada a sfinteniei. Acest lucru prezinta un interes aparte pentru crestinii ortodocsi, dat fiind ca nu exista nimic de felul asta in vietile sfintilor Bisericii Ortodoxe - unul dintre acestia fiind si Serafim din Sarov, un sfant din Rusia.
Trebuie aratat aici ca relatarile istorice despre stigmatele lui Francisc nu ridica nici un semn de indoiala in lumea cercetatorilor. In aceasta privinta, se face trimitere la Sabbatier care a cercetat viata lui Francisc si indeosebi stigmatele sale. Sabbatier a ajuns la concluzia ca stigmatele erau fara indoiala adevarate. Sabbatier a incercat sa gaseasca o explicatie a stigmatelor in domeniul necercetat al patologiei psihice - undeva intre psihologie si fiziologie.
Inainte de a formula o explicatie a stigmatelor lui Francisc din punctul de vedere al misticii ortodoxe - scopul principal al acestei lucrari - vom cerceta stigmatele ca fenomen fiziologic, dat fiind ca aceasta abordare va contribui cu informatii importante la o ulterioara apreciere ortodoxa a misticii "sfantului" romano-catolic.
Guerier include in lucrarea sa despre Francisc constatarile stiintifice ale lui G. Dumas, care a studiat procesul aparitiei stigmatelor din punct de vedere psiho-somatic. uite mai jos concluziile la care a ajuns Dumas in legatura cu stigmaticii:
- 1. Trebuie sa recunoastem sinceritatea stigmaticilor, precum si faptul ca stigmatele apar de la sine, adica nu sunt rani auto-pricinuite in timp ce persoana se afla intr-o stare de inconstienta.
- 2. Ranile stigmaticilor sunt privite ca fenomene legate de sistemul circulator (vasele de sange) si reprezinta efecte ale sugestiei mintale asupra digestiei, circulatiei sangelui si secretiei glandulare. Aceasta poate duce la rani la nivelul pielii.
- 3. Ranile stigmaticilor apar in timp ce ei sunt intr-o stare extatica, care apare atunci cand cineva este cuprins de un anume fel de imagine pe care o contempla, cedandu-i controlul.
- 4. Stigmatele apar nu numai ca rezultat al inchipuirii pasive a unei rani pe propriul trup, dar, potrivit marturiei acestora, si atunci cand inchipuirea este insotita de lucrarea activa a imaginii insasi - cel mai adesea asemenea unei raze sau sulite ascutite care iese din rana contemplata si care patrunde in trupul stigmaticului. Deseori, aceasta se petrece treptat si nu de la prima vedenie, pana intr-acolo incat imaginea contemplata in timpul rapirii mistice dobandeste un control total asupra individului aflat in contemplatie.
Dumas a stabilit urmatoarele criterii generale pentru aparitia stigmatelor: toti stigmaticii sufera o durere insuportabila in partile afectate ale trupului, indiferent de forma pe care o iau stigmatele - urma unei cruci pe umar, urme de spini pe cap sau, in cazul lui Francisc din Assisi, rani pe maini, picioare si coasta. Alaturi de durere, ei simt o mare desfatare la gandul ca sunt vrednici sa sufere impreuna cu Iisus, sa poarte, asa cum a facut El, pacate de care nu sunt vinovati. (Desigur, aceasta se leaga de dogma romano-catolica a "satisfacerii divine", invatatura straina Bisericii Ortodoxe.)
Generalizarile lui Dumas sunt foarte captivante pentru ca implica faptul ca in procesul aparitiei stigmatelor, separat de stare emotionala produsa (o inaltare emotionala a inimii), un important rol este jucat si de a) un element mintal; b) o inchipuire mintala care implica o suferinta aparte; c) auto-sugestie, cum ar fi o serie de impulsuri mintale si voite in sensul preluarii suferintelor prezentate in inchipuire; d) sentimente fizice - durere si, in fine, e) aparitia semnelor (a ranilor) - stigmatele.
Observatiile lui Dumas cuprind niste factori mai mult decat emotionali (pe care William James ii considera a fi sursa misticismului) care joaca un rol egal, daca nu chiar mai mare in aparitia stigmatelor. Acestia pot fi ordonati astfel:
- 1. O intensa munca de inchipuire mintala,
- 2. Sugestie,
- 3. Sentimente senzuale,
- 4. Manifestari fiziologice.
Semnificatia acestora o vom prezenta mai tarziu.
Redam mai jos o scurta analiza stiintifica privind stigmatele in general, cu date specifice legate de extazul si vedeniile Francisc, asa cum apar ele in lucrarea Fioretti, ceea ce ne va ajuta sa intelegem temeiul vedeniilor, precum si o descriere a fenomenului.
Stigmatele lui Francisc din Assisi, datorate vedeniilor sale, sunt urmare a unei anumite rugaciuni. Este vorba de o rugaciune puternica prin care cesta cerea sa simta si el patimile lui Hristos, in trupul si in sufletul sau. In rugaciunea sa, Francisc dorea sa aiba parte de acele suferinte nu numai in sufletul sau, ci si in trupul sau. Astfel, predandu-se pe sine unei rugaciuni extatice, el nu renunta la trup, ci chema asupra-i niste simtaminte pamantesti, adica trupesti - cu alte cuvinte o suferinta fizica.
Rugaciunea lui Francisc nu a ramas fara raspuns. Cronicile spun ca "Francisc s-a simtit cu totul transformat in Hristos". Aceasta preschimbare nu era numai in duh, ci si in trup; nu numai la nivelul simtamintelor duhovnicesti si psihologice, ci si la nivelul celor trupesti. Cum se petrecea de fapt vedenia?
Intai de toate, intr-un fel destul de neasteptat pentru el, Francisc vazu ceva pe care l-a zugravit ca minunat: un serafim cu sase aripi, asemenea celui infatisat de Prorocul Isaia, coborandu-se din cer la el. (Intaia parte a vedeniei). Apoi, dupa ce serafimul se apropie, Francisc, insetat dupa Iisus si simtindu-se "transformat in Hristos", incepu sa-l vada pe Hristos in serafim, pironit pe o cruce. Potrivit cronicarului, "acest serafim veni asa de cam de sfant, incat Francisc putu zari deslusit pe serafim chipul Celui rastignit". (A doua parte a vedeniei). Francisc recunoscu chipul lui Hristos in serafim atunci cand asta se cobori la el. Atunci simti patimile lui Hristos pe trupul sau, dorinta lui de a le simti fiind implinita. (A treia parte a vedeniei). Incepura apoi sa apara stigmate pe trupul sau. Se parea ca rugaciunea lui infocata si staruitoare primea in cele din urma raspuns. (A patra parte a vedeniei).
Complexitatea uimitoare a vedeniei lui Francisc este ceva special. Peste vedenia de inceput a serafimului care, aparent, se pogora din cer la Francisc, incepe sa apara o alta imagine - cea dupa care inseta cel mai mult Francisc, anume imaginea lui Hristos cel rastignit. Felul in care se desfasoara aceste vedenii ne lasa sentimentul ca cea dintai vedenie (cea a serafimului), atat de brusca si neasteptata, depasea hotarele inchipuirii lui Francisc care dorea sa-l vada pe Hristos cel rastignit si sa simta patimirile Lui. In felul asta, putem intelege cum a reusit o conceptie atat de complexa - cuprinzand ambele vedenii, ambele chipuri, serafimul si Hristos sa-si gaseasca loc in starea de constienta a lui Francisc.
Experienta lui Francisc din Assisi este speciala si de un mare interes pentru crestinii ortodocsi, deoarece, asa cum am aratat mai sus, nu intalnim nimic de felul asta in traditia Bisericii Ortodoxe, cu lungul ei sir de nevoitori, si nici in istoria trairilor mistice. De fapt, toate lucrurile de care a avut parte Francisc prin stigmatele sale reprezinta chiar acele manifestari impotriva carora ne-au prevenit, in repetate randuri, Parintii Bisericii!
Amintind felul in care nevoitorii Bisericii Ortodoxe intelegeau cea mai inalta rugaciune duhovniceasca, dupa cum este infatisata in Filocalie, trebuie subliniat ca ei priveau aceasta rugaciune in contextul nevointelor lor personale, ca o lucrare sinergetica (omul impreuna-lucrand cu Dumnezeu) pentru dobandirea desprinderii nu doar de cele trupesti sau "simtitoare", ci si de gandurile "intelegatoare". Aceasta desprindere este o inaltare duhovniceasca nemijlocita a omului catre Dumnezeu, atunci cand insusi Sfantul Duh se roaga pentru nevoitor cu "suspinuri negraite". De pilda, Sf. Isaac Sirul, in Indrumarile sale, spune ca "sufletul care iubeste pe Dumnezeu, intru Dumnezeu si numai intru Dansul isi afla pacea. Slobozeste-te mai intai de toate legaturile cele dinafara, apoi inima ta se va putea lipi de Dumnezeu; caci lipirea de Dumnezeu vine dupa departarea de lume." Cel mai vadit indemn este cel al Sfantului Nil Sinaitul, care atrage atentia asupra presupusei experieri a Dumnezeirii de care a avut parte Francisc. In Cuvant despre rugaciune, el previne: "Sa nu doresti, nici sa cauti vreun chip sau infatisare la vremea rugaciunii. Sa nu tanjesti dupa vedenii ale simturilor sau dupa ingeri sau puteri sau dupa Hristos, caci iti vei pierde mintea, luand lupul drept pastor si inchinandu-te vrajmasilor draci. Inceputul ratacirii mintii este slava desarta, care face mintea sa incerce si sa-si inchipuie Dumnezeirea in oarescare chip sau infatisare"
Rugaciunea extatica a lui Francisc a primit raspuns dar, potrivit cuvintelor Sfintilor Isaac si Nil, in chip vadit nu de la Hristos. Cronica spune ca "Francisc s-a simtit cu totul transformat in Hristos", preschimbat nu doar in duh, dar si in trup, adica nu numai la nivelul trairilor duhovnicesti si mintale, ci si la nivelul celor trupesti. In vreme ce Francisc era pe deplin incredintat ca fusese inaltat catre Logosul dumnezeiesc, aparitia trairilor trupesti nu poate, dupa Sfantul Isaac, sa vina de la o putere duhovniceste buna.
Trairile trupesti ale lui Francisc pot fi explicate ca fiind lucrarea inchipuirii mintii sale, care lucra odata cu extazul spiritual. Este greu de spus, in acest caz, ce anume predomina in ratacirea lui Francisc: mandria lui religioasa sau psihismul (inchipuirea mintala); in orice caz, psihismul era destul de puternic. Acest lucru este adeverit de aspectele neobisnuitei vedenii pe care a avut-o Francisc dupa ce s-a simtit preschimbat cu totul in Iisus, fiind un caz foarte grav de plani (inselare sau ratacire), ce-si are radacinile, dupa Sfantul Nil, in slava desarta.
Caracterul exagerat al exaltarii lui Francisc, care se poate vedea din descrierea vedeniei sale, reiese si mai limpede atunci cand o asemanam cu mareata vedere a lui Hristos avuta de Sf. Serafim din Sarov, atunci cand slujea ca diacon in Joia Mare.
Spre deosebire de Francisc, Sf. Serafim nu a cautat sa se simta "preschimbat in Iisus", prin rugaciuni si nevointe. El se ruga simplu si detaliat, plangandu-si pacatele. In timpul rugaciunii, ca urmare a deosebitelor sale lucrari de nevointa, a maricel intr-insul puterea tainica a Harului, pe care n-a simtit-o si nici n-a constientizat-o. Aflandu-se in fata prestolului (altarului) cu inima fierbinte, precum in cuvintele lui Ilie din Ekdik "...sufletul, departandu-se de toate cele din afara, se uneste cu rugaciunea, iar acea rugaciune, asemenea unei vapai care cuprinde sufletul asa cum focul invaluie fierul, descopera cele infricosate", Sf. Serafim s-a vazut deodata in fata tainicei Puteri Dumnezeiesti. Sf. Serafim nu si-a inchipuit, nici n-a visat, nici nu si-a dorit o asemenea vedenie. dar atunci cand aceasta s-a petrecut, a fost atat de uimit, incat i-au trebuit doua ceasuri ca sa-si vina in fire. Mai tarziu, a povestit insusi ce i s-a intamplat. Mai intai, s-a minunat vazand o lumina mai presus de fire, asemenea soarelui. Apoi l-a vazut pe Fiul Omului in slava, stralucind mai puternic decat soarele, cu lumina negraita si inconjurat de puterile ceresti asemenea unui "roi de albine". Venind prin poarta de apus (a altarului), Hristos s-a oprit in fata amvonului si, ridicandu-si mainile, i-a binecuvantat pe cei ce slujeau si pe cei ce se rugau. Apoi vedenia a disparut.
Pentru studiul nostru, ne vom stopa asupra catorva aspecte din relatarea vedeniei Sfantului Serafim. Mai intai, spre deosebire de rugaciunea lui Francisc, rugaciunea Sfantului Serafim nu cuprinde nimic care sa sugereze, nici macar pe alocuri, ca si-ar fi dorit vreun semn vazut al prezentei dumnezeiesti. Cu atat mai putin se gandea ca ar fi fost vrednic de a se "preschimba in Iisus", asa cum se ruga Francisc. Principala trasatura a rugaciunii Sfantului era o smerenie adanca, aratata prin spovedania cu glas tare a pacatoseniei, urmata de o pocainta adanca. Intelesul acestui lucru, asa cum au aratat in nenumarate randuri Parintii Bisericii, este ca smerenia adevarata il pazeste pe om sa nu cada in slava desarta.
Un al doilea aspect profund al rugaciunii Sfantului Serafim este faptul ca el nu solicita nici o aratare cereasca din partea lui Dumnezeu. In afara de pocainta lui, in rugaciune nu se mai gaseste nimic din afara vreun gand sau vreo inchipuire. Desigur, aceasta corespunde pocaintei Sfantului, din cuvintele sale vadindu-se ca niciodata nu s-a gandit ca ar fi atins cumva vreun nivel de vrednicie cand, in ciuda pacatelor sale, sa poata solicita lucruri sfinte. Daca ar fi gandit despre sine in acest fel, ar fi alunecat usor in inselare. Rugaciunea Sfantului Serafim era menita, dimpotriva, tocmai pentru ceea ce invrednicit de aratarea dumnezeiasca. Sf. Maxim Marturisitorul, in Intaia Suta despre Dragoste, spune asa: "Cel ce nu a dobandit inca cunostinta lui Dumnezeu insuflat de dragoste, cugeta lucruri inalte despre cele ce face dupa Dumnezeu. Dar omul ce a primit acestea rosteste si el in inima cuvintele stramosului nostru Avraam, cand i s-a aratat Dumnezeu - Eu sunt pamant si cenusa (Facerea 18:27)."
Potrivit vedeniei Sfantului Serafim, trebuie remarcat ca cea mai inalta stare duhovniceasca, dobandita in felul aratat de nevoitorii Filocaliei, se iveste in inima omului in afara sferelor mintale si simtitoare, si, prin urmare, in afara sferei inchipuirii mintale. Avva Evagrie, in ale sale Scrieri despre Viata Faptuitoare - Catre Anatolie, spune:
Mintea nu va vedea locul lui Dumnezeu in ea, decat daca se ridica deasupra tuturor gandurilor despre cele lumesti si zidite; si nu se poate ridica deasupra lor decat daca se slobozeste de patimile care o leaga de cele simtite si de gandurile tulburatoare despre acestea. Se va slobozi de patimi cu ajutorul bunelor-savarsiri si de gandurile simple cu ajutorul cugetarii duhovnicesti; dar le va goni pana si pe ele atunci cand i se va arata acea lumina care, la rugaciunii, arata locul lui Dumnezeu.
De obicei, experierea unirii tainice a omului cu Dumnezeu este, carevasazica, foarte greu de exprimat in cuvinte omenesti. Se intampla totusi ca acei oameni ce si-au lucrat despatimirea sa primeasca vedenii, dar in marea lor parte aceste vedenii sunt trecatoare si se arata omului ascuns al inimii - ele vin din launtru. Sf. Isaac Sirul spune: "De esti curat, cerul este intru tine; si intru tine vei vedea ingeri, si cu ei si in ei, pe Domnul ingerilor." Parintii Bisericii Ortodoxe invata ca toate aceste trairi sunt dincolo de orice asteptare a celui smerit, pentru ca nevointa si smerenia sa il fac sa se simta nevrednic.
Intorcandu-ne la vedenia Sfantului Serafim, se poate vedea ca a avut urmatoarele trasaturi:
- 1. Simplitate;
- 2. Pocainta;
- 3. Smerenie;
- 4. O vedenie neobisnuita, dincolo de cele simtite si rationale;
- 5. Inaltare sau cutremurare duhovniceasca.
Accentuand acest din urma aspect, Sf. Isaac, pomenit mai sus, explica: "...ivirea unei vedenii mai presus de constiinta, daruita de Puterea de Sus, este primita de suflet - in el netrupeste, dintr-odata si pe neasteptate; este descoperita si aratata dinlauntru pentru ca, dupa cuvintele lui Hristos, "imparatia cerurilor inlauntrul vostru este " - Aceasta vedere inlauntrul icoanei, intiparita in mintea ascunsa (mintea cea de sus) se arata pe sine fara nici un gand despre ea."
Din cele de mai sus, daca e sa facem o comparatie intre cele doua vedenii si intre ce au trait Francisc si Sf. Serafim prin acestea, gasim o mare deosebire intre mistica celor doi. Mistica Sfantului Serafim apare ca o inaltare cu totul duhovniceasca, ceva daruit nevoitorului, asemenea unui dar al unei vedenii duhovnicesti, ca o luminare de sus a mintii sale, [19] in timp ce trairea spirituala a lui Francisc este o mistica nascuta din voia sa si intunecata evident de propria inchipuire si propriile simtiri.
O alta deosebire intre cei doi este relatia diferita pe care si-o exprima fata de Hristos. Spre deosebire de Sf. Serafim, care traieste puterea duhovniceasca a lui Hristos in inima sa si il primeste pe Hristos in inima, Francisc primeste in inchipuirea sa simtiri indeosebi din viata pamanteasca a lui Hristos. Francisc intra in aspectul exterior al patimilor lui Hristos. Aceasta traire a venit la el la Monte La Verna ca din afara.
In acelasi timp cu dorinta lui foarte puternica de a trai patimile lui Hristos, exista si hotararea sa de a imita si alte aspecte pamantesti ale vietii lui Iisus. Nu numai ca si-a trimis proprii "apostoli" in diferite parti ale pamantului ca sa propovaduiasca, dandu-le aceleasi porunci pe care le-a dat Mantuitorul apostolilor Sai, dar chiar a inchipuit inaintea ucenicilor sai, nu cu mult inainte de moartea sa, insasi Cina cea de mister. "A refacut", scrie biograful sau, "acea masa sfanta pe care Domnul a servit-o cu ucenicii Sai pentru ultima oara." Aceasta fapta nu poate fi indreptatita de viata sa spirituala, oricat de cat de aspra a fost nevointa lui sau oricate virtuti ar fi lucrat. Este cel mai limpede semn, din punct de vedere ortodox, al severitatii caderii sale in inselare duhovniceasca.
Inainte de a merge mai departe, trebuie sa aratam pe scurt ce inseamna aceasta stare numita plani. In termeni generali, potrivit Mitropolitului Antonie Hrapovitki, plani (prelest, in limba rusa) [inselarea sau ratacirea, in limbajul ascetic romanesc, n.tr.] apare de obicei atunci cand diavolul il amageste pe un om, facandu-l sa creada ca a primit vedenii dumnezeiesti (sau alte daruri ale Harului). Apoi cel viclean ii intuneca mereu mintea, incredintandu-l de inchipuita sa sfintenie, si ii fagaduieste puterea de a lucra minuni. Cel viclean il poarta pe un astfel de nevoitor in varf de masiv sau pe acoperisul unei biserici, si ii arata un car de foc sau un alt lucru minunat care sa-l duca in ceruri. Cel inselat paseste inainte (primind inchipuirea) si se pravaleste in hau, fiind sortit pierii fara de pocainta.
Ceea ce reiese din aceasta scurta prezentare a inselarii este faptul ca omul care traieste astfel de lucruri cade de regula intr-o forma de mandrie, de obicei slava desarta, de unde si inchipuirea ca a ajuns la o asa inaltime incat crede ca nu mai trebuie sa vegheze asupra primejdiei pacatului sau a hulei impotriva lui Dumnezeu. Cu autentic, asta este un pacat dracesc si, prin definitie, cel mai greu de dat in vileag - de unde si importanta si staruintei neincetate a scrierilor duhovnicesti pe ascultarea si smerenia in nevointa pana in cea din urma clipa a vietii pamantesti.
Am aratat deja mai sus ca vedenia lui Francisc cuprinde semne vadite ale inselarii duhovnicesti. Ceea ce ramane este, carevasazica, o descriere a lucrarii si faptelor lui Francisc, care arata masura misticii sale. Prezentand cateva aspecte ale vietii lui Francisc si comparandu-le cu aspecte din viata Sfantului Serafim din Sarov, vom putea trage o concluzie finala privind mistica acestor doi nevoitori. Trebuie aratat aici ca evenimentele descrise reprezinta caracteristici generale ale celor doi.
Scrie in Fioretti ca odata Francisc nu a reusit sa tina un post asa cum se cuvenea, din cauza unei boli. Acest lucru l-a framantat intr-atata, incat s-a hotarat sa se pocaiasca si sa se pedepseasca exclusiv. Cronicarul scrie:
...a poruncit oamenilor sa se stranga pe o ulita din Assisi, pentru o predica. Cand a incheiat predica, le-a spus acestora sa nu plece nici unul, pana ce nu se va intoarce; s-a dus in catedrala cu multi frati si cu Petru din Catani, si i-a spus lui Petru sa faca ce-i va zice, potrivit votului ascultarii si fara impotrivire. cesta din urma i-a raspuns ca nu poate si ca nu trebuie sa doreasca sau sa faca nimic impotriva voii lui [a lui Francisc]. Atunci Francisc si-a dat jos haina si i-a poruncit lui Petru sa-i puna o franghie la gat si sa-l traga afara, pe jumatate lacuna, inaintea multimii careia ii predicase. Francisc i-a poruncit unui alt frate sa umple o cupa cu tarana si, urcandu-se in locul unde predicase, sa-i verse tarana pe cap. cesta dar nu l-a ascultat, fiindca era foarte tulburat de asa porunca. dar fratele Petru a apucat franghia si a inceput sa-l traga pe Francisc dupa el, asa cum ii poruncise cesta. El insusi plangea cu amar in timpul cesta, iar ceilalti frati erau scaldati in lacrimi de mila si durere. Cand Francisc a ajuns astfel, pe jumatate lacuna, inaintea multimii din locul unde predicase, le-a spus: 'Voi si toti cei ce ati parasit lumea dupa pilda mea si urmati calea vietii fratilor, spuneti despre mine ca sunt sfant, dar ma caiesc inaintea Domnului si a voastra pentru ca in vremea bolii mele am mancat carne si mancare cu carne'.
Desigur, pacatul lui Francisc nu era atat de mare incat sa merite asemenea forma extrema de cainta, dar aceasta era o trasatura constanta a evlaviei lui Francisc. Se straduia sa idealizeze orice lucru pe care era silit sa-l faca; se straduia sa idealizeze chiar si lucrarea de nevointa a pocaintei.
Idealizarea de catre Francisc a faptelor crestine de nevointa se poate vedea si din atitudinea lui atunci cand facea milostenie. Semnificativ este felul in care se purta Francisc cu cersetorii. In ochii lui, acestia erau niste fapturi de o foarte inalta tinuta, fata de ceilalti oameni. Potrivit invataturii mistice romano-catolice, un cersetor este purtatorul unei misiuni sfinte, fiind icoana lui Hristos cel sarman si pribeag. De aceea, prin invataturile sale, Francisc isi silea ucenicii sa cerseasca.
In fine, inflacararea idealista a lui Francisc se poate vedea si din retrairile de catre el a patimilor pamantesti ale lui Hristos. In biografia lui Francisc sta scris ca " imbatat fiind de dragoste si mila pentru Hristos, fericitul Francisc a luat odata de jos o bucata de lemn. Tinand-o cu mana stanga, isi freca dreapta de ea, asemenea unui arcus pe o vioara, in timp ce murmura un cantec frantuzesc despre Domnul Iisus Hristos. Cantecul il facu sa planga de mila fata de patimile lui Hristos si, cu cele mai adanci suspine, cazu in meditatie, privind in taria cerului..."
Nu este nici o indoiala, dupa cum si biografii lui Francisc dovedesc in mod eufemistic, ca acest important intemeietor al Ordinului Franciscanilor era foarte teatral in actele sale de pocainta, aratand destul de vadit ca ii lipseste si cea mai elementara trezvie, necesara unei vieti de nevointa ce cauta dobandirea adevaratei smerenii. De fapt, ori de cate ori sunt prezentate in Fioretti momentele de smerenie ale lui Francisc, acestora nu le lipseste niciodata presupunerea ca ii vorbeste Dumnezeu, de pilda prin gura fratelui Leon, sau faptul ca se crede ales de Dumnezeu "sa vada in tot locul binele si raul", atunci cand este cercetat de fratele Masseo pentru smerenia sa. Este autentic ca Francisc isi infatiseaza rautatea si pacatosenia, dar aceste marturisiri sunt lipsite de pareri de rau sau de vreun alt semn ca s-ar socoti nevrednic inaintea lui Dumnezeu. Desi vorbea adesea despre smerenie si le dadea franciscanilor invataturi in aceasta privinta, el insusi s-a smerit in foarte putine momente din viata sa, desi aceste momente singulare au fost aparte; dar, chiar si asa, a existat intotdeauna un element de exagerare si de melodrama. Nimic nu poate fi mai lamuritor in aceasta privinta decat propriile cuvinte catre fratii de manastire. La un moment dat, le-a spus ucenicilor: "Nu vad la mine nici un pacat pentru care sa nu fi facut marturisire si pocainta. Caci Domnul, in mila Sa, mi-a dat darul de a vedea deslusit in rugaciune cu ce i-am gresit sau agreabil." Evident, aceste cuvinte sunt foarte departe de adevarata smerenie. Ele seamana mai degraba cu vorbirea omului multumit de sine (fariseul) care, in pilda, statea in templu, in timp ce vamesul statea umil intr-un colt, rugandu-l pe Dumnezeu cu smerenie adevarata: "Dumnezeule, milostiv fii mie, pacatosului".
Atunci cand punem alaturi faptele de "smerenie" ale lui Francisc cu lupta de o mie de zile a Sfantului Serafim de pe stanca, vedem o mare deosebire. Acolo, luptandu-se cu patimile, Sf. Serafim striga cu cuvintele vamesului, iarasi si iarasi: " Dumnezeule, milostiv fii mie, pacatosului". Nu este nimic exaltat aici, nici o infatisare ostentativa. Sf. Serafim se refera, pur si simplu, la singurele lucruri care i-au mai ramas pentru a dobandi iertarea, adica a. recunoasterea patimilor sale; b. cainta pentru starea sa duhovniceasca rea; c. nevoia de a birui patimile; d. constientizarea neputintei si nevredniciei sale de a face exclusiv aceasta; e. chemarea sincera si arzatoare a milei Domnului.
Chiar si in ultimii ani ai vietii, dupa ce Sf. Serafim a avut parte de multe experiente duhovnicesti mai presus de fire precum si de o partasie nemijlocita cu Dumnezeu, el nu a cazut niciodata in multumirea de sine sau in ingaduinta fata de sine. Se poate vedea aceasta din deja cunoscuta discutie cu N. Motovilov, precum si din discutia cu monahul Ioan, atunci cand acestia au avut parte, prin Harul Domnului, de o lumina neobisnuita. Intr-adevar, Sf. Serafim nici nu a putut descrie mai apoi acea traire luminoasa. De asemenea, se stie prea bine ca Sf. Serafim primise deosebitul dar al inainte-vederii, ca si pe cel al prorociei. Inimile oamenilor care veneau la el i se aratau asemenea unei carti deschise, dar niciodata nu si-a stricat aceste minunate daruri primite prin asumarea vreunei importante sau prin vreo ingaduinta. Cuvintele si faptele sale (opuse celor ale lui Francisc din Assisi - cesta credea ca si-a ispasit pacatele si ca acum este bineplacut lui Dumnezeu) sunt pe potriva invataturilor nevoitorilor Filocalici, despre omul smerit. uite cuvintele Sfantului Isaac Sirul:
Cei cu autentic curati cugeta intotdeauna in inima lor ca sunt nevrednici de Dumnezeu. Si ca sunt cu autentic curatiti se vede din faptul ca se vad pe sine vrednici de plans si nevrednici de grija lui Dumnezeu, si marturisesc aceasta intr-ascuns si pe fata, si fac acestea prin Sfantul Duh, astfel ca nu raman fara de griji si nevointa, care le sunt de folos cat timp petrec in aceasta viata.
Miscarile sufletesti ale lui Francisc catre smerenie, asemenea intamplarii descrise mai sus si care a avut loc in targ din Assisi, erau in general momente rare. De obicei smerenia lui aparea nu ca un sentiment, ci ca o recunoastere rationala a slabelor lui puteri in comparatie cu puterea dumnezeiasca a lui Hristos. Aceasta se vede deslusit din vedenia pe care a avut-o pe Monte La Verna, cand "doua lumini aparte" - dupa cum spune cronica - "s-au ivit inaintea lui Francisc: una in care l-a recunoscut pe Creator, iar cealalta in care s-a recunoscut pe sine. Si in acea clipa, vazand acestea, el s-a rugat: Doamne! Ce sunt eu inaintea ta? Ce insemnatate am eu, un vierme neinsemnat al pamantului, sluga ta neinsemnata, pe langa puterea Ta?" Prin aceasta recunoastere, Francisc, in acea clipa, era cufundat in contemplarea in care a zarit adancimea nebanuita a milei dumnezeiesti si prapastia nimicniciei sale.
Inutil s-o mai spunem, aceasta prima relatare a celor doua lumini "speciale" arata caracterul cognitiv al cererii sale adresate ulterior lui Dumnezeu - care, in esenta, reprezinta o comparatie foarte indrazneata. Apare deci o contradictie grava in relatare, care nu poate fi comparata in nici un fel cu lucidele relatari scripturistice sau patristice despre smerenie.
Smerenia Sfantului Serafim, asa cum am aratat, nu era o vedere rationala a pacatelor sale, ci o traire profunda si statornica. In invataturile sale, atat cele vorbite cat si cele scrise, nu se arata nicaieri ca el se compara cu Dumnezeirea, tragand astfel concluzii despre starea sa duhovniceasca. El s-a preocupat neincetat de o exclusiv miscare sufleteasca: cea timp de nevrednicia sa, care duce la zdrobirea inimii. Theofan Zavoratul, un nevoitor rus din Biserica Ortodoxa, a vorbit astfel despre aceasta: "Domnul il primeste doar pe omul care se apropie de El cu un simtamant al pacatoseniei. Astfel, El respinge pe toti cei care se apropie de El cu un simtamant de curatie."
Daca, in urma celor de mai sus, ar trebui sa tragem acum o concluzie despre smerenia lui Francisc in temeiul invataturilor ascetice pentru monahi privitoare la smerenie, din Filocalie, atunci misticul latin nu pare sa fie o pilda de smerenie crestina. La gandul ca ii bineplacea lui Dumnezeu, el adauga, in buna parte, si gandul curatiei proprii. In cadrul acestui studiu ortodox asupra misticii lui Francisc, se poate spune acelasi lucru si despre cele relatate in romanul lui Lev Tolstoi, Parintele Serghie: "El [nevoitorul Serghie] se gandea ca este asemenea unei lumanari si, cu cat se gandea mai mult la aceasta, cu atat mai mult simtea o slabire, o preschimbare a luminii duhovnicesti a adevarului intr-insul."
Amintindu-ne de indemnul Sfantului Nil, amintit mai sus, aceasta trista cercetare a roadelor duhovnicesti ale ascetismului lui Francisc este un corolar; o inselare premergatoare celei aparte de grave pe care a avut-o pe Monte La Verna, unde a vestit ca si el a devenit un mare luminator.
Astfel, gandul lui Francisc ca si el era tot o "lumina", ca a primit darul de a sti cum sa se faca bineplacut lui Dumnezeu, este combatut de cuvintele parintelui vietii de nevointa, Antonie cel Mare, care invata ca daca omul nu are cea mai adanca smerenie, o smerire din toata inima, din tot sufletul si trupul sau, atunci nu va mosteni Imparatia lui Dumnezeu. Aceste cuvinte ale Sfantului Antonie arata ca numai smerenia adanca poate scoate afara gandul viclean care duce la inaltarea de sine si la multumirea de sine. Numai aceasta smerenie, patrunzand in trupul si sangele nevoitorului, poate, potrivit duhului invataturii nevoitorilor crestin ortodocsi, sa-l mantuiasca de legaturile patimase ale cugetului mandru.
Smerenia este exclusiv putere care poate lega mintea de jos cu miscarile ei patimase, faurind in sufletul omului acel pamant bun pentru cresterea nestanjenita a mintii de sus si ducand, apoi, prin Harul Domnului, la cea mai inalta treapta a vietii de nevointa - cunoasterea lui Dumnezeu.
"Omul intelept intru smerenie", spune Sf. Isaac Sirul, "este izvorul tainelor veacului ce va sa fie."
INCHEIERE
cauza de capatai care a nimicit viata ascetica a lui Francisc poate fi atribuita starii fundamentale a Bisericii romano-catolice, in care a sporit si a fost invatat cesta. Date fiind acele vremuri si starea Bisericii Romane in ansamblu, adevarata smerenie nu se putea ivi in sufletul oamenilor. "Vicarul lui Hristos pe pamant", cu ale sale pretentii de autoritate duhovniceasca si temporala, era un reprezentant al mandriei duhovnicesti. Nu se poate inchipui o mandrie mai mare decat gandul infailibilitatii (negreselniciei) personale [38]. Aceasta cadere nu putea sa nu afecteze spiritualitatea lui Francisc si, in general, spiritualitatea romano-catolicilor. Asemenea Papei, si Francisc suferea de mandrie. Acest lucru se poate vedea din cuvantul sau de despartire catre franciscani, atunci cand a rostit: "Acum ma cheama Dumnezeu, si va iert pe toti, fratilor, atat pe cei de vreo, cat si pe cei de departe, de toate greselile si rautatile, si va sterg pacatele atat cat imi sta in putere".
Aceste cuvinte arata ca pe patul de moarte, Francisc insusi se simtea destul de puternic ca sa ierte pacatele, asemenea Papei. Se stie ca iertarea pacatelor, in afara Tainei Spovedaniei si a Impartasaniei, era un atribut exclusiv papal. Asumarea de catre Francisc a acestui prerogativ trebuie sa se fi facut pe temeiul credintei in sfintenia proprie.
Spre deosebire de el, nevoitorii sfintei Ortodoxii nu si-au ingaduit niciodata sa-si atribuie dreptul de a ierta pacate. Toti au murit cu gandul proprii pacatosenii si cu nadejdea ca Dumnezeu, in mila Sa, le va ierta pacatele. Este de ajuns sa ne amintim cuvintele marelui nevoitor din Thivaida veacului al cincilea, Sfantul Sisoe. Inconjurat de fratii stransi langa patul sau de moarte, el parea sa vorbeasca cu fapturi nevazute, dupa cum spune cronica; fratii l-au intrebat: "Parinte, spune-ne cu cine vorbesti?" Sf. Sisoe a raspuns: "Sunt ingerii care au venit sa ma ia, dar ma rog de ei sa imi mai lase ragaz de pocainta." Atunci cand fratii, stiind ca Sisoe era desavarsit in virtuti, au raspuns "Tu nu ai necesitate de pocainta, parinte", Sfantul le-a zis: "autentic va spun, nici nu stiu daca am pus inceput pocaintei."
In sfarsit, asa cum am aratat mai sus, mistica lui Francisc din Assisi arata ca acest mult-cinstit intemeietor al Ordinului Franciscanilor si-a trait viata intr-o inselare crescanda, incepand din clipa in care a auzit porunca de a innoi biserica romano-catolica, in vedenia lui Hristos cel rastignit avuta pe Monte La Verna, si pana in ceasul mortii sale. Oricat de uimitor le-ar putea parea unora, el a avut multe trasaturi specifice lui Antihrist, care se va arata si el feciorelnic, virtuos, foarte moral, plin de dragoste si mila, si care va fi privit ca sfant (ba chiar ca Dumnezeu) de catre cei care au inlocuit Sfanta Predanie a Bisericii cu un romantism carnal.
Lucrul trist este faptul ca dobandirea unei adevarate legaturi duhovnicesti cu Hristos nu a fost niciodata posibila pentru Francisc, caci, aflandu-se in afara Bisericii lui Hristos, ii era cu neputinta sa primeasca Harul dumnezeiesc sau vreunul dintre darurile Sfantului Duh. Darurile sale, dar, au venit de la un alt duh.
Va puteti abona la acest site prin RSS feed sau prin email.
Cati abonati citesc acest website: