MESALIANISMUL (Euhitismul)
Primul nume provine din limba siriana, al doilea din greaca si inseamna cei care se roaga (rugatorii). Toate aceste nume ii desemneaza pe membrii unei secte mistice ascete, despre care Epifanie de Salamina spune ca au aparut in Mesopotamia in jurul anului 350, sub conducerea lui Simon de Mesopotamia, de unde s-au raspandit in Siria, Armenia, Asia Mica si Tracia. Secta credea ca harul si pacatul coexista in suflet si dupa botez.
Botezul nu are puterea sa inlature pacatul, care isi mentine influenta, paralel cu energia noua a harului, crestinul fiind obiectul unui dualism metafizic permanent. Unii parinti ai Bisericii au respins aceasta conceptie, afirmand prezenta reala, exclusiva si definitiva a harului in suflet, de la botez. Pacatul originar este prin botez indepartat definitiv. Harul salasluieste in inima, centrul spiritual al omului, unde se manifesta in mod constient prin practicarea virtutilor, pe masura dezvoltarii spirituale. Mesalienii voiau sa se dedice cu totul rugaciunii si pentru acest motiv refuzau munca, traind din cersit.
Membrii sectei renuntau la bunurile acestei lumi, neavand locuinte, dormeau in strada, uneori barbati si femei impreuna. Mesalianismul a fost combatut pe la anul 390 si condamnat la 431 de Sinodul al 3-lea Ecumenic de la Efes. Totusi, a supravietuit in tot cursul secolului 5 si chiar mai tarziu (sunt mentionati in documente pana in secolul 7 si se pare ca chiar la perioada cand scrie Fotie - mort in 890 - secta nu era complet stinsa), atat in provinciile orientale ale Imperiului Roman, cat si la nestorienii regatului sasanid.
Mesalienii aveau ca punct de plecare un fapt al experientei personale: chiar si dupa botez, omul constata in sine prezenta inclinarilor rele care-l imping la pacat, de unde trag concluzia ca botezul nu este perfect, nu ajuta la nimic, nu are ca efect decat stergerea pacatelor trecute. Nefacand distinctia intre pacatul originar si concupiscenta, mesalienii credeau ca sufletul ar fi posedat de un demon, inca de la pacatul lui Adam. Pentru a-l elimina din corp, pentru a triumfa asupra patimilor si a atinge bucuroasa apathia (stare in care sufletul incearca senzatia unirii sale cu Hristos, asa cum femeia o incearca in imbratisarile sotului ei), trebuie sa se recurga la un ascetism riguros si mai ales la rugaciune, acea rugaciune neintrerupta pe care o recomanda apostolul Pavel in 1 Tesaloniceni (5,17).
Va puteti abona la acest site prin RSS feed sau prin email.
Cati abonati citesc acest website: