Toate se vor umple de Antihrist
Sub acest generic, editurile Cartea Ortodoxă şi Egumeniţa ne restituie unul din cele mai importante documente ale ortodoxiei, Cugetările unei inimi smerite, text scris în secolul al XV-lea de monahul Vasile şi păstrat în Biblioteca Vaticanului, de unde a fost readus la lumină în tălmăcirea lui Ştefan Voronca.
Manuscrisul are la bază notele făcute de monah în urma discuţiei cu un bătrân ascet, vieţuitor într-una din mănăstirile din preajma Constantinopolului, adnotate la rândul lor de traducător, care ne înlesneşte astfel mai buna înţelegere. Bunăvoinţa bătrânului de vrednică pomenire de a-şi primi ucenicii în momente de cumpănă, ce prevesteau trecerea sa la Domnul, ne-a încălzit şi nouă inimile, întrucât dulceaţa şi înţelepciunea cuvintelor sale ne-au copleşit din prima clipă, cu atât mai mult cu cât acestea se constituie nu numai într-un îndrumar de viaţă duhovnicească, ci şi într-un avertisment cutremurător privitor la venirea Antihristului.
Pentru orice minte lucidă, profeţiile bătrânului rămas anonim ar trebui să ne pună serios pe gânduri, deoarece vremurile groaznice prevăzute de el că vor veni sunt mult mai aproape decât de închipuim şi, dacă nu revenim la dreapta credinţă şi la pocăinţă, există pericolul real ca vrăjmaşii Domnului nostru Iisus Hristos să ia în captivitate întreg pământul, iar Marea Biserică să înceteze să mai fie biserică a lui Dumnezeu.
„Omul – ne atenţionează ascetul – va deveni atât de
plin de răutate, atât de înjosit ca urmare a întărâtării şi stăpânirii
patimilor celor josnice asupra sa, atât de împietrit la inimă,
întunecat şi cu totul epuizat de singura grijă de a supravieţui, încât
pentru viaţa duhovnicească el nu va avea nici bunăvoinţă, nici loc în
inima sa. Nu va mai rămâne nici o călăuză duhovnicească, deoarece şi
aceştia vor urma căile lumii. Bisericile lui Dumnezeu vor deveni fie
goale, fie duhovniceşte profanate de către păstori nevrednici. La
apogeul acestor suferinţe şi al haosului din lume va apărea Antihrist.
El va veni ca un făcător de pace, un conducător bun şi înţelept, care
poate aduce lumea în rânduială. Cu toate acestea, de fapt, el va fi un
vrăjmaş al tuturor, un urâtor a tot ceea ce este bun, un tiran şi un
făcător de rău, un distrugător a toate; asemenea lui, lumea n-a văzut
pe nimeni niciodată şi nici nu va vedea vreodată. Fiecare persoană va
fi pecetluită; fiecare amănunt sau element al muncii sale şi al vieţii
acesteia, ba şi fiecare cuvânt, fiecare mişcare a facultăţilor mintale
va fi sub supraveghere neîncetată, astfel încât ea [persoana] nu va mai
avea obiceiul de a cugeta la sine, de teamă ca nu cumva înfăţişarea
feţei să reflecte fără voia sa ceva nepotrivit cu autoritatea
conducătorului lumii, adică a Antihristului. Toată lumea va purta
„măşti de piatră”. Toată munca, fiecare metru pătrat de pământ, fiecare
bob de grâu va fi sub controlul lui Antihrist. Vor fi dezastre
naturale: valuri chinuitoare de căldură vor alterna cu perioade de ger
aspru, seceta cu inundaţiile; tornade şi furtuni cumplite vor pricinui
distrugeri înspăimântătoare; erupţii vulcanice, cutremure şi boli între
oameni, animale şi plante; toate acestea vor fi atât de îngrozitoare,
încât îi vor duce pe oameni la disperare. Pământul, nemaiprimindu-şi
binecuvântarea pentru a da roade, va fi lovit de foamete îngrozitoare,
şi astfel se va sărăci cu totul. Şi numai celor care au primit pecetea
Fiarei, adică a Satanei, li se va îngădui să existe pentru o vreme,
deşi în cele mai slugarnice şi josnice condiţii de sărăcie totală şi
dispreţ pentru demnitatea umană, pe care omul a primit-o de la
Făcătorul său. Toate se umplu de Antihrist: pământul, marea, aerul.
Toate se vor face cu singurul scop de a înlătura cu totul numele lui
Hristos din inima omului. Aceasta va fi cu adevărat o împărăţie
drăcească pe pământ. Vor veni nenorociri cum n-au mai fost, un timp de
agonie intensă nu numai pe pământ, ci în tot universul, căci ele
[stihiile] sunt împreunate într-un singur plan al creaţiei, iar tot
acest univers urmează să piară pentru ca, după aceasta, să poată fi
îmbrăcat în nestricăciune, în statornicie, în veşnicie, după cuvintele
Apostolului: Căci trebuie ca acest trup stricăcios să se îmbrace în
nestricăciune (I Cor. 15: 53)”.
Îndemnul firesc în urma acestor înfricoşătoare prevestiri este să luăm
aminte la semne şi pe cât posibil să amânăm instaurarea acestei agonii,
ştiut fiind că „timpul venirii sfârşitului stă în mâinile lui Dumnezeu – dar şi în mâinile oamenilor”.
O putem face numai preţuind timpul vieţii încredinţat de Dumnezeu
pentru a lucra la mântuirea sufletului, numai fiind în permanenţă treji
şi priveghind ca vrăjmaşii să nu ne apuce aripile, numai suferind
ispitele pentru a ne face ostaşi încercaţi ai lui Hristos, numai
primind cu bucurie şi vrednicie Duhul Sfânt, numai lăsându-ne, aidoma
bătrânului, răpiţi în rugăciune.
Şi dacă vrăjmaşul nostru din afară este diavolul, care ne „atacă din toate părţile şi niciodată nu ne dă pace, şi faţă de care neîncetat trebuie să stăm împotrivă”, la fel de atenţi se impune să fim şi cu vrăjmaşul existent înlăuntrul inimilor noastre, care se metamorfozează în griji, frământări, mâhniri, primejdii, rele împrejurări şi oamenii cei răi din lumea înconjurătoare, apoi în „timpul însuşi care ne mănâncă viaţa, ducându-ne spre bătrâneţe şi la neputinţele acesteia, astfel că la temelie avem foarte puţin timp pentru a lucra la mântuirea sufletelor noastre”.
Scopul oricărui creştin ar trebui, aşadar, să fie înfrângerea acestor vrăjmaşi, pentru a putea să „venim la Dumnezeu şi să stăm în el pentru totdeauna”. Aceasta cu atât mai mult cu cât „Dumnezeu a luat asupra Sa omenitatea, şi pentru că Dumnezeu-Omul a adus în firea umană viaţă, sfinţenie şi nemurire, îndreptând, înnoind şi înviind astfel firea umană, cu acest leac în firea omenească, El a biruit păcatul şi moartea. Omului, adică fiecărei persoane, i se cere să-şi însuşească acest leac şi să folosească acea putere dumnezeiască pe care Hristos i-a dat-o omului pentru ca el să poată birui înăuntrul său urmările Căderii. Este firesc ca omul să primească harul; dacă nu-l va primi, nu se va mântui.”
În viziunea bătrânului ascet, rolul harului Duhului Sfânt în mântuire este vital, pentru că nu este suficient numai să te fereşti de păcat sau să ai hotărâre în inimă dacă nu ai şi ajutor de sus, ajutor fără de care „este cu neputinţă a fi mântuit, căci războiul tău nu este o luptă între om şi alt om, ci o luptă a unui muritor împotriva morţii, lupta cărnii împotriva duhurilor netrupeşti ale răului, lupta unei fiinţe umane neputincioase împotriva prinţului acestei lumi; şi numai prin harul Duhului Sfânt eşti destul de tare să-ţi biruieşti potrivnicii”.
Pornind de aici, cea mai însemnată cerere la Dumnezeu nu este aceea de a ne da bogăţii, sănătate sau cine ştie ce alte minunăţii, de a ne feri de greutăţi şi de necazuri, ci de a-L implora să ne dea harul Duhului Sfânt şi de a ne „umple sufletul până la revărsare, până la capătul puterilor”. Altfel spus, trebuie să cerem să ne „primească, încă din viaţa aceasta, în Împărăţia Cerurilor”, să ne dea „arvuna şi începutul viitorului, desfătarea cea veşnică”.
Avem, tocmai de aceea, datoria de a ne preda voii lui Dumnezeu, fără însă a renunţa la lupta cu vrăjmaşul, ci, dimpotrivă, apucând armele, mustrându-ne pentru slăbiciune şi respingând atacurile cu convingerea neţărmurită că suntem ostaşii lui Hristos şi că, ieşind învingători, ne vom bucura de „pace, cinste şi fericire în veacul ce va să vină”.
Cu alte cuvinte, nu e neapărată nevoie să aşteptăm Apocalipsa pentru a ne întâlni cu Hristos, ci putem să ne întâlnim cu El încă de pe acum, trăind în smerenie, scăpând de păcatul aruncării vinii asupra altora, făcând fapte bune, folosind, practic, fiecare clipă pentru Dumnezeu. Smeritul bătrân, căruia i se umpleau ochii de tristeţe numai din mila ce i se făcea faţă de întreaga lume ce se afundase încă din vremea sa în păcate şi nenorociri, ne dă suficiente pilde şi sfaturi pentru a ne putea mântui, între care putem aminti căutarea oamenilor purtători de Dumnezeu, citirea cărţilor duhovniceşti, facerea de bine altora, dăruirea totală pentru a recâştiga comoara pierdută şi a o păzi de furi. Excelentă ni s-a părut, bunăoară, pilda legată de votul tăcerii, ştiut fiind că pentru orice cuvânt rostit în deşert vom da socoteală în ziua judecăţii, dar nu mai puţin lămuritoare sunt şi referirile la Vechiul şi Noul Testament şi, mai ales, delimitarea clară între creştinul ortodox şi cel apusean, care în viziunea sa nu e creştin, ci păgân.
O restituire cu adevărat de excepţie, o carte vie la cinci secole de la scriere, inspirată de harul Duhului Sfânt, redată nouă tot prin pronie cerească şi indispensabilă în lupta mereu mai aspră cu duhurile acestor vremuri prevestitoare de Apocalipsă şi cu noi înşine. Căutaţi-o şi vă asigur că nu o veţi lăsa din mână până ce nu veţi ajunge la ultima filă!
Sursa: bisericasecreta.wordpress.com
Va puteti abona la acest site prin RSS feed sau prin email.
Cati abonati citesc acest website: